Absurd, fantastic și...ouă sau două isprăvi bulgakoviene

                              Editura Polirom ne-a obișnuit cu o colecție impresionantă de cărți bune și foarte bune, clasice, moderne, postmoderne, de suet, de suflet, volume care te însoțesc și după ce închei ultimul capitol și personaje menite să-ți șoptească la ureche replici memorabile pe care, vrei sau nu, ajungi să le reproduci până-ți disperi cunoscuții. 

Odată cu sezonul închinat Halloween-ului mi-am setat creierul să intre în dimensiunea universului creionat de Bulgakov în volumul „Ouăle fatale. Diavoliada”, două lucrări de proză scurtă cu care mi-am preafericit vreo două ore. 

Alegerea nu putea fi mai potrivită. Ambele lucrări par a se citi singure, a se materializa în fața ochilor cititorului și de a-l aduce pe acesta într-o lume pe care nu a atins-o vreodată în mod autentic. Hm, toate cărțile bune ar trebui să facă asta, deci, nimic neobișnuit până acum. Ba chiar reușești să mai descoperi o curiozitate sau două. :) Știai că în perioada anilor '20 (1920, desigur) doar suferinzii de inimă aveau dreptul să folosească liftul în Rusia? Nici eu, dar hotărât lucru, mă instruiesc. :) 

Dincolo de curiozități lingvistice sau sociale, ambele opere prezintă în stil kafkanian un absurd tenebros al societății în care trăim.

 Dacă „Ouăle fatale” aduc în prim-plan geniul incapabil de legături afective, inadaptat social, fascinat și obsedat în același timp de proiecte științifice ce poartă dialoguri savuros de ridicole cu jurnaliști după ce descoperă raza vieții (nu-ți dau alte indicii, citește și plângi!), „Diavoliada” e echivalentul unei schițe kafkaniene. Aceasta din urmă  se învârte în jurul unuia ce în mod caraghios își pierde locul de muncă, actele și credibilitatea.  Nevoit să parcurgă un maraton al identificării pentru a le recupera, se afundă tot mai tare în situații absurde. Oh, partea și mai delicioasă e coincidența nominală: nu puteam să nu amintesc de personajul lui Kafka, K din „Castelul” pe care l-am tot legat în memorie de personajul principal din „Diavoliada”, Korotkov. Fascinant, nu-i așa? 

Cum cele două lucrări bulgakoviene și cea kafkiană prezintă birocrația, nu o puteam ignora. Aici nimic nu e ceea ce pare, nimic nu e logic, raționalul se încețoșează cu fiecare senzație trăită de personajul principal. Vizualul, auditivul, simțul tactil nu mai servesc recunoașterii adevărului obiectiv, ci trasează o lume dublicitară în care tot ce ai învățat sau ai crezut vreodată e un mic adevăr falsificat, reprodus experimental în descrieri minuțioase ca și cum ar fi fost realizate sub lupă. Observăm personaje care au barbă și nu au barbă, sunt umane, dar dacă le privești cu atenție par indivizi motaniformi (sigur, fugi repede la „Maestrul și Margareta”, dar pe acestea le-ai citit?) 

 Totul se transformă gradat ca într-un coșmar până când ajungi să te îndoiești de tot și toate, de la anul în care trăiești la conceptul existenței: oare chiar trăiești sau ești încă un produs al operei bulgakoviene?

Ca și cum caruselul în care te poartă autorul nu e suficient de dinamic, mai primești și un laitmotiv cel puțin dubios: care e treaba cu Bulgakov și ouăle? 

Indubitabil, a face glume sau a da replici tăioase având ouăle drept subiect sau pretext literar face parte dintr-un joc al scriiturii în „Ouăle fatale”. Însuși titlul, tema, intriga se învârt în jurul unor ouă. Am putea spune că a folosi acest laitmotiv în lucrare e plauzibil, pardonabil, chiar, deși uneori cauți o pagină în care să nu apară acest cuvânt și tot te lovești de el, parcă invitându-te în bucătărie. :)

Asta nu explică existența comparației unui cap de om chel cu un ou în „Diavoliada”. Fie autorul era deosebit de înfometat, fie nu a găsit o comparație mai bună. Cele două lucrări fiind independente una față de cealaltă, cu o intrigă, temă și personaje diferite, am simțit revenirea ouălor ca pe o întoarcere la „Ouăle fatale”. 

Pentru a-l înțelege mai bine pe Bulgakov și ouăle lui (fatale) e musai să aprofundez mai multă critică a literaturii ruse și poate, câteva noțiuni și rețete culturale. 

Cu siguranță, Bulgakov știa ce făcea când a ales joaca cu mâncare în operele sale, reducându-le sau hiperbolizându-le dimensiunile pentru a prezenta în mod critic societatea și spiritul de turmă, regulile și mai ales, desprinzând modernitatea tehnică de tradiția superstiției. 

Cei care vor să cunoască operele lui Bulgakov și sunt tare curioși cum (de)scrie personaje, situații și fantasticul în aparentul realism sunt invitați să-și procure mai înainte de toate acest volum ca să se familiarizeze cu stilul autorului înainte de a năvăli spre „Maestrul și Margareta”. 

                                                                                                              Lectură faină și zi fabuloasă,

                                                                                                                             Miss Secret